Crãciun este o semidivinitate arhaicã, înfãtisat ca un strãmos de o vârstã nedeterminatã întâlnit atât în vremea geto-dacilor cât si în perioada rãspândirii crestinismului. Cuvântul Crãciun înseamnã Cel Creat si se referã la un zeu solar, cãruia dacii i se închinau la 21 decembrie, la solstitiul de iarnã. Mos Crãciun este legat si de nasterea Mântuitorului Iisus, fiind cel care ne aduce bucurii si nu întâmplãtor în ipostaza de îmbucurãtor al copiilor. Mos Crãciun poate aduce cadouri oricui are puritate si stare de copil, indiferent de vârstã.

Colindatul cu Steaua de la Crãciun pânã la Boboteazã, vestind nasterea lui Iisus are analogii cu vechile osanale aduse lui Iisus.

Plugusorul sau cu uratul este o replicã a unui vechi ritual de fertilitate specificã muncilor agricole :... semne bune anul are; semne bune de belsug; trageti brazda de sub plug... ;Bucuria urãturii, legatã de trecerea spre un An Nou reprezintã un moment important al trecerii spre un nou început, este urmatã de semãnat.

Semãnatul are iarãsi analogii agrare, fiind pus pe seama fertilitãtii si fecunditãtii pãmântului, a Mamei Divine, care este însãmântatã pentru a da rod bogat si sãnãtos.. Sãnãtate Anul Nou si la Anul cu sãnãtate... Se aruncã boabe de grâu, porumb, orez pentru a rodi în casa celui semãnat, toate bogãtiile pãmântului care-i sunt absolut necesare traiului de zi cu zi. Jienii reprezintã un teatru de haiduci popular, alcãtuit din: Anul Vechi, Anul Nou, Jianul, Iubita Jianului, Muntenul I si Muntenul II, Turcul, Ciobanul, Haiducul I si Haiducul II, Cãpitanul si Vânãtorul.

Jocul Caprei foloseste mãstile zoomorfe în care sunt implicate diverse personaje din lumea ruralã (mosul, baba, tiganul, negustorul, vânãtorul, doctorul etc.), toate reflectând în parte îmbinarea pragmaticã a cotidianului cu sacrul si participarea tuturor categoriilor sociale la acest fenomen mistic.

Jocul Ursului. Ursul era asociat în vechime cu puterea, era un simbol al libertãtii si al mãretiei. Cel care stãpânea Ursul, stãpânea constiinta sa mereu fugarã, avea un autocontrol perfect asupra lucrurilor si fenomenelor trecãtoare. Chiar si puterea era iluzorie, dar aceasta îi dãdea sigurantã cã lumea este finitã si cã atotputernicia provine de la Divinitatea Supremã. Ursarii din Pietris umblau din sat în sat cu un urs, dresat, distrând oamenii prin dansul acestuia; ultimii ursari au fost întâlniti în perioada interbelicã.

Paparuda. Atunci când se abãtea câte o secetã si animalele nu mai aveau ce paste pe islaz, se iesea cu icoanele Bisericii pe câmp, iar la trei zile mai târziu cu paparuda. Paparuda era de obicei o femeie tânãrã goalã, îmbrãcatã cu boz. Circula pe ulitele satului strigând cât o tinea gura: Dã Doamne sã ploaie, dã Doamne sã ploaie ....Când ajungea prin fata portii fiecãrui sãtean, acesta, auzind strigãtele ei si ale copiilor care se tineau scai din urmã, ieseau la poartã cu gãleata cu apã si o aruncau pe paparudã, asa încât atât personajul cât si ceilalti participanti erau uzi leoarcã. Rareori se întâmpla ca dupã o asemenea ceremonie sã nu plouã.

Sezãtoarea. Rolul sezãtorilor este acela de a povesti si analiza evenimentele trecute si prezente. Sezãtoarea avea si scopuri practice: femeile si fetele torceau, impleteau, scãrmãnau lâna, coseau, ajutau gazda, etc. Sezãtorile puteau avea loc într-un loc public (Cãmin Cultural, Scoalã etc.) sau acasã la o familie de oameni gospodari. Fetele aranjau sezãtorile, invitau bãietii, stabileau casa unde avea sã fie sezãtoarea, aduceau lâna, acele de cusut, fãceau gustãri etc.

Gazda gãtea diverse bunãtãti: porumb fiert, cucurigi, turte prãjite, s.a. Flãcãii spuneau povesti si ghicitori, care mai de care mai deocheate, creând astfel voiosie si bunã dispozitie uitându-se nevoile si greutãtile traiului zilnic.

Claca i-a unit pe tãrani în cele mai grele momente fiind de folos celui lipsit de posibilitãti. Solidaritatea tãrãneascã se manifestã si astãzi, mai ales la ridicarea unei noi case, la construirea unei fântâni sau drum, la curãtatul islazului sãtesc, la constructia unui pod, etc.

Când o familie era la necaz, erau ajutati de sãteni, fãrã nici o obligatie, dar la rându-i trebuia, ca o îndatorire nescrisã sã tinã cont de cerintele altora.

Claca ca ajutor interuman se manifesta si cu ocazia unor petreceri: la nunti, botezuri, aniversãri, dar si în momente de grea încercare, înmormântãri, la praznice s.a.

În putinul timp liber avut la dispozitie tãranii se adunau în fata primãriei unde discutau despre recoltã, preturi, relatia cu boierii. O altã bunã parte din timp o petreceau la cârciumã.

De Crãciun gospodarii tãiau porcul din care nevestele pregãteau chistele, cârnati si tobã. Cu 2-3 zile înainte de Crãciun copii mergeau pe la casele oamenilor cu Steaua vestind marea sãrbãtoare a Nasterii Domnului Iisus Hristos.

Urma Ajunul Sfântului Vasile, Anul Nou, când se mergea prin sat cu colinde sau cu urãturi. Alte grupuri jucau Capra, Ursul, Cãlutul. În prima zi a Anului Nou copii semãnau cu grâu si primeau colaci, bani, nuci. Grâul era apoi strâns din urma celor ce semãnau si aruncat în ocolul animalelor pentru ca ele sã se înmulteascã precum acesta.

La Boboteazã se ridicã la bisericã o cruce din gheatã, mai ales când temperatura scãzutã permitea aceasta.Sãtenii merg la slujba efectuatã de preot si primesc aghiazmã.

La Florii este obiceiul de se a pune la poartã salcie iar în Duminica Mare, la 7 sãptãmâni dupã Pasti, tei. De Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie, se ung tocurile si clantele de la usi cu usturoi împotriva strigoilor. Se fãcea de ursitã pentru a se afla cu cine aveau sã se mãrite fetele din sat.

La marile sãrbãtori de peste an, biserica era numai cu bãrbati îmbrãcati în scurte si în cap cu cãciuli, în timp ce femeile stãteau în jurul bisericii.

Hora satului. Cu ocazia unor sãrbãtori religioase importante ale satului, pentru a mai iesi din rutina zilnicã, se organizau hore sustinute de formatiile locale sau din jur, precum Fanfara de la Cozmesti, Duda, Pãdureni, Pietris. Bãtrânii satului stãteau pe margine si priveau jocul tinerilor. Cei mai curajosi si îndemânatici îsi luau o domnisoarã si se încingeau la dans pânã ce instrumentistii oboseau.

Hora este organizatã pe un islaz sau în centrul satului, într-un loc unde sã se poatã manifesta întreaga masã de oameni.

Descântecele pot fi pentru bube, deochi, boli, etc. Practic puterea de a descânta echivaleazã cu aceea de a exorciza, existã mai multe grade de exorcism, cel în cauzã fiind de intensitate micã.

Pentru deochi si descântec trebuie apã neînceputã si cãrbuni pusi într-o canã.

Preparatul nefolosit este aruncat sau îngropat în grãdinã chiar de mâna celui vindecat.

În marea majoritate a cazurilor cei care vindecã prin descântec sunt femei - natura receptivã femininã este mult mai aptã sã primeascã aceste initieri arhetipale ale naturii înconjurãtoare, fiind prin tipologia ei capabilã sã preia din încãrcãtura energeticã maleficã a celui descântat si sã o transfere spre purificare unor medii oculte subtile.

Este de remarcat cã uneori descântecele sunt diferite de la un sat la altul „câte babe atâtea descântece" sau „câte bordeie atâtea obiceie". Aproape în toate descântecele este folositã apa, care poate fi proaspãtã adicã neînceputã sau veche.

Cele mai renumite descântãtoare au fost înzestrate nativ cu puterea de "a face" sau de „a desface", fiind considerate niste fiinte deosebite printre muritori. Fiind înzestrate si cu liberul arbitru, „încercate" ori de cate ori îsi manifestau harul divin puteau „trece" foarte usor „pragul" de la divin la malefic

Unele s-au abtinut si au trãit în post si rugãciuni si au descântat doar pentru a face bine semenilor, altele au alunecat usor panta materialismului si a egoismului luând mana vacilor altor semeni, „bãtând panã la cioatã" pânã cel vrãjit pãrãsea planul fizic. Au fost putine cazuri, când pe patul de moarte, acestea îsi mãrturiseau aceste pãcate în mare secret pentru a fi iertate în lumea de dincolo.

În trecut, multe boli puteau fi vindecate doar prin rostirea unor incantatii, prin folosirea plantelor si a mineralelor de leac, a apei neîncepute de sorginte alchimicã.

Descântãtorii erau si sunt alchimistii lumii în care trãim. În descântece se foloseste frecvent formula: „Descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu". Pe lângã apã se mai foloseste: o cruce, busuioc, sãmântã, pãpãdie, fãinã, bors, tuicã, ulei, cãrbune, mãturã, lingurã, fier încins, etc. Descântãtoarea „exorcizeazã"omul de orice: de dragoste, de urât, de ceas rãu, de prãpãd, de singurãtate, de nechibzuintã, de pagubã, etc.

Puterea de a descânta este un dar de la Dumnezeu si pentru descântat nu se ia niciodatã bani. Cel care ia bani, obiecte, gãini negre, nu lucreazã cu Dumnezeu.

Descântecele mai pot fi de ursitã, manã la vaci, bubã rea, udmã, furunc ce iese sub brat, orbalt - durere de mãsele si urechi, speriat, etc. (Informatii: Merlan V. Petricã).

Decântãtorii sau alchimistii secolului nostru sunt din ce în ce mai rari sau chiar au dispãrut cu desãvârsire prin unele sate. Din informatiile noastre, astfel de descântãtori s-ar mai gãsi în unele sate mai izolate. Harul acesta ancestral este posibil sã se fi pierdut la multe persoane datoritã egoismului, materialismului si în special al ignorantei totale pe care o manifestã tineretul fatã de aceste manifestãri oculte, divinitorii, ale energiei Mamei Telurice care existã cu sau fãrã voia noastrã. Armonia cu energia misterioasã a Naturii (ca emanatie a Divinului Absolut), este o conditie sine-qua-non a existentei noastre ca entitãti divine, ca fiinte ale lui Dumnezeu. Ignorarea acestor aspecte depãrteazã fiinta umanã de planul divin fapt care nu rãmâne fãrã consecinte.

Descântece cu apã neînceputã

„Apa neînceputã" este apa care se ia înainte de rãsãritul soarelui, dintr-o fântâna, fãrã ca cineva sã fi ajuns acolo. Se mergea la sursa de apã cu picioarele goale târându-le prin iarba plinã de rouã. Gãleata cu care se ia apã sã fie clãtitã de trei ori cu aghiazmã sfintitã la Boboteazã. Este de preferat, pentru a fi mai cu leac, sã se meargã fãrã a se întâlni cu cineva. Nu trebuie sã te întorci pe drumul pe care te-ai dus. Dacã te întâlnesti cu cineva nu trebuie sã deschizi gura. Aceastã apã este bunã pentru deochi si boli de minti tulburi.

Este folositã în leacuri de dragoste, luatã când e lunã plinã - când umblã zburãtorii, ielele, imediat dupã miezul noptii. Dupã „apã neînceputã" trebuie sã meargã o fecioarã sau un om curat, fãrã pãcat. Cel ce merge dupã apã nu trebuie sã poarte un costum deochiat. Dacã apa este de la casa preotului trebuie sã poarte busuioc în sân. Este blestemat cel ce furã apã de la casele unde sunt fete de mãritat sau feciori de însurat.

Apa luatã, nu se pãstreazã dupã apusul soarelui ci se aruncã la rãdãcina copacilor cu fruct.

Pentru boli ca hemoragia, diaree ori transpiratia abundentã se bea apã „de întâlniturã", apã din locul unde se întâlnesc douã izvoare, luatã la rãsãritul sau la apusul soarelui.

Nu este permis ca la dus spre izvorul de apa sã scoti o vorbã, nici sã te uiti înapoi.

Bãtrânii satului mergeau la fântânile sãpate în acel an, din care se putea lua „apa neînceputa". Apa era sfintitã cu rugãciuni si mãtãnii. Cu cãrbuni, „apã neînceputã" si descântece stiute se vindecau si se vindecã o multime de boli (UJEUCA 2002, p. 4).

Tehnica descântecului

• 1. se preparã o turtã de fãinã din grâu cu zahãr sau miere si putinã cearã;
• 2. se pune apoi un sfredel în foc pânã la înrosire, dupã care acesta se introduce în apã neînceputã;
• 3. cu apa se spalã rana si apoi se aplicã turta pe bubã;
• 4. apa folositã se aruncã;
• 5. turta se tine la bubã pânã se rãceste, apoi se aruncã la un câine;
• 6. cana se pune obligatoriu cu fata în jos.

Credinte si practici magice culese de la bãtrâni, multe existând si în prezent:

La constructia unei case, deasupra acesteia, pe scheletul care formeazã coama acoperisului, mesterii fãceau de o parte si de alta douã cruci în jurul cãrora se pune busuioc si câte un stergar cu bani.

La streasinã casei sau grajdului rândunelele fac cuiburi ce nu trebuie stricate de gospodar. Se spune cã sunt aducãtoare de noroc dacã se pãstreazã, în caz contrar pãsãrile vor da foc casei.

Când mirii sunt în fata altarului în timpul oficierii slujbei religioase cel care vrea sã conducã în casã trebuie sã-l calce pe picior pe celãlalt.

Copii nebotezati plâng deoarece cer botezul.

De Ziua Crucii, târâtoarele intrã în pãmânt, altfel este semn de toamnã lungã.

Cocosul ce cântã la usã anuntã musafiri

Fetele nu mãnâncã din oalã pentru a nu le ploua la nuntã.

Fluieratul în casã face a pustiu.

Dacã la Ignat splina porcului se constatã cã este la început subtire si apoi se îngroasã, înseamnã cã iarna va fi la început usoarã si apoi se va înrãutãti si invers.

În seara Anului Nou sãtenii fãceau un calendar din ceapã. Se asezau în ordinea lunilor 12 coji de ceapã în care se presãra sare. În cojile în care sarea nu s-a topit, în acele luni corespunzãtoare va fi secetã. În cojile în care va fi apã înseamnã cã în acele luni vor fi precipitatii abundente.

În ziua de luni nu trebuia sã dai nimic din casã, pentru a nu da toatã sãptãmâna, în schimb, trebuie sã muncesti, sã fii bun, sã primesti bani, pentru cã asa vei fi toatã sãptãmâna. În aceastã zi nu se îngroapã mortii.

Cucuveaua este pasãrea care prevesteste moartea.

Existã descântece de cãlcat. Femeia care a nãscut gemeni poate vindeca persoane care si-au scrântit piciorul sau mâna. Persoana bolnavã se aseazã cu partea vãtãmatã a corpului pe pragul de la iesirea din casã, cu spatele în interior si fata spre exterior. Femeia calcã pe locul bolnav de trei ori la iesirea din casã.

Aruncarea cu apã sfintitã prin gospodãrie.

Omul era profund încredintat cã faptele sale pot atrage nenorocirea asupra gospodãriei sale, iar aceastã credintã îi influenteazã comportamentul.

A pãsi pragul cu piciorul stâng nu e bine, a îmbrãca o hainã pe dos pentru a avea noroc, a iesi cuiva cu cãldarea goalã înainte e semn rãu, nu se lucreazã în vie timp de nouã joi dupã Pasti, nu se lucreazã de Sfintii Foca si Pãlie etc.

(BUTNARU 2007, 100-101).

Botezul reprezintã un moment important din viata unui copil (chiar dacã fãrã voia lui) deoarece prin acest act el este initiat în tainele sfinte ale crestinãtãtii. Botezul reprezintã o amprentã vie a spiritualitãtii crestine prin care copilul este transpus în lumea tainicã a sacralitãtii, în universul ancestral al Puterilor Ceresti inspirate si ghidate de Iisus Hristos. El reprezentã primul pas spre dobândirea unei identitãti. Prin numele de botez, nou-nãscutul intrã în rândul crestinilor si obtinea o identitate suficientã, cel putin în rândul familiei sale. De regulã, copilul este botezat de nasii care îi cununaserã si pe pãrinti.

Botezul este oficiat de un preot hirotonit la Biserica din sat. Actul botezului este realizat si cu ajutorul cristelnitei, apei sfintite, candelelor si lumânãrilor aprinse.

Moasa aduce copilul iar nasul si cu nasa cu lumânarea în mânã merg spre bisericã. Preotul, dupã ce citeste o moliftã specialã, care implicã crearea unei atmosfere de exorcizare si initiere, scufundã copilul de trei ori în cristelnitã, dupã care îl dã nasei. Traditia crestinã spune cã, din acel moment copilul are un înger pãzitor care-l va însoti toatã viata pânã în momentul trecerii în lumea de dincolo. Dupã ce este sters si înfãsurat, preotul îi face mir-ungerea si-l închinã la iconostas. Bãietii sunt dusi si în altar si închinati în cele patru colturi.

Cei care boteazã devin nasii copilului si cumãtrii cu pãrintii acestuia, urmând ca atunci când finul se însoarã, ei sã-l cunune.

Cumãtria este organizatã acasã la pãrintii copilului fiind invitati rudele si prietenii apropiati.

Copilul este scãldat acasã de cãtre nasã, mama si femeile adunate dupã un ceremonial bine stiut. În scãldãtoare se pun: busuioc (sã fie iubit), floare de bujor (sã fie frumos), dacã-i fatã, se adaugã o panã de gâsca sau de gãina(sã fie usoarã), pâine, zahãr, miere, lapte, bani, aghiazmã, fiecare constituindu-se ca un element al complexului ritual de purificare. Apoi, este scos si închinat la icoana Maicii Domnului (Protectoarea pruncilor). Apa scãldãtorii este aruncatã la rãdãcina unui copac tânãr, iar albia este pusã cu gura în jos. Nasii primesc un colac cu un prosop în el. Urmeazã petrecerea. Dupã un timp, cumãtrii se întâlnesc pentru a aduce colacii si pentru a-i tãia unghiile si pãrul finutului. Când creste, copilul îsi respectã nasii zicându-le: nanule si nanã.

Cãsãtoria în trecut era mai mult o „afacere" a pãrintilor decât a tinerilor. Faptul cã, cel putin pânã la împroprietãrirea tãranilor, locuitorii satelor nu aveau drept de posesie asupra pãmântului pe care îl lucrau, ci doar unul de folosintã - pãmântul nu reprezenta o componentã a patrimoniului social - determinã inexistenta unei strategii patrimoniale bazatã pe împãrtirea pãmântului, grãbind procesul de iesire din indiviziunea familiarã. Ajuns la vârsta maturitãtii tânãrul este îndemnat chiar de pãrintii sãi sã-si întemeieze o familie. El primeste astfel un pãmânt al sãu, dobândeste un nou statut social, realizeazã aliante matrimoniale cu alte grupuri familiale. Primul pas spre cãsãtorie era petitul: o cunostintã sau o rudã din partea bãiatului, de regulã o femeie, era trimisã la familia fetei pentru a-i aduce la cunostintã dorinta de a lua pe fatã de sotie. Petitoarea prezenta care era situatia materialã a flãcãului. Pãrintii fetei îsi exprimau punctul de vedere, iar dacã era pozitiv se aducea în discutie si zestrea fetei. Se fixa o zi, de regulã duminica, când se întâlneau pãrintii fetei cu cei ai bãiatului, la fatã acasã. Se purtau discutii cu privire la zestrea pe care o dãdea socrul mic, pânã când cãdeau de acord. Acesta era de fapt si momentul logodnei. Cãsãtoria dintre doi tineri putea fi si urmarea unei dragoste înfiripate între cei doi cu prilejul horelor din sat ce se organizau aproape în fiecare duminicã. Bãietii se însurau la vârste cuprinse între 16 si 30 de ani, înainte sau dupã efectuarea stagiului militar de 3 ani (în perioada interbelicã). Dupã o sãptãmânã, cei doi tineri mergeau la primãrie pentru a-l anunta pe ofiterul stãrii civile asupra hotãrârii lor de a se cãsãtori, cerându-i sã facã actele necesare. Ziua nuntii era într-o duminicã, pentru cã atunci era zi de sãrbãtoare si de slujbã la bisericã, atunci având loc si cununia religioasã. Nuntile, organizate mai ales toamna, durau, în functie de starea materialã a pãrintilor, pânã la trei zile, începând de vineri seara, când venea fanfara la casa mirelui, si pânã marti dimineata. Festivitãtile începeau de sâmbãtã seara prin deschiderea lor de cãtre fanfarã (cele de la Pietris sau Cozmesti).

Nunta era un eveniment pentru toti locuitorii satului. Cu acest prilej socrii împrumutau de la vecini mese, scaune, oale pentru a întinde „masa mare", îmbelsugatã, udatã din plin cu vin.

Darul de nuntã se oferea în naturã, în functie de gradul de rudenie: o vacã, un vitel, câteva oi, câtiva saci cu grâu sau cu porumb, o cãrutã, un plug, o grapã. Ideea de bazã era de a-i ajuta pe tinerii cãsãtoriti sã prindã un „cheag", pentru a-si dezvolta cãsãtoria.

Divorturile erau putine, la fel si viata în concubinaj. Dacã rãmânea vãduvã, femeia nu se cãsãtorea decât în cazuri exceptionale. Primul copil apãrea dupã primul an de la cãsãtorie. Apoi veneau ceilalti, la intervale de unu sau doi ani. Erau familii care aveau si 12 copii, dar în general se înregistrau 5-6. În primul an, tinerii cãsãtoriti continuau sã meargã la hora din sat la nunti si la botezuri, dar apoi se închideau tot mai mult în gospodãria lor si se limitau la cercul de rude apropiate. Casa în care locuiau era o locuintã monocelularã, de suprafatã sau semi-îngropatã. (BUTNARU 2007, 92).

Astãzi multe din obiceiurile de altãdatã au fost uitate sau omise cu buna stiintã. De exemplu sunt si cazuri când pãrintii unei pãrti nu sunt de acord si atunci „se încing spiritele". Mai rar „mireasa" este furata (cu acordul ei) dar pierde sustinerea si sprijinul material al pãrintilor; în timp majoritatea si-au „reformulat" optiunile si si-au acceptat ginerele sau nora.

Când totul este gata tinerii merg la dispensarul medical de unde primesc certificatul nuptial, pe care-l depun la ofiterul stãrii civile, anuntând hotãrârea de a se cãsãtori oficial. Dupã zece zile cãsãtoria se poate efectua. Are loc cãsãtoria civila oficiata de primarul comunei în asistenta rudelor si a prietenilor; apoi se merge spre casa pentru a „îmbrãca mireasa". Sãtenii sunt invitati la nunta cu cel putin o zi înainte de cãtre vornicei si mire. Gãtitul miresei se face de cãtre domnisoarele de onoare (voalul si coronita) si nasa. Mirele este gãtit de cavalerii de onoare. Fanfara intoneazã „cântecul miresei" si al zestrei.

Dupã ceremonialul îmbrãcãrii miresei în fata oglinzii are loc dansul acesteia, care este efectuat de un vornicel cu o sticla de vin în mâna în gâtul cãreia se afla un colac. Urmeazã un alt moment - iertãciunea. Cuvântul îi apartine vornicelului care cere pãrintilor sã ierte greselile copiilor, sã-i binecuvânteze si sã le ureze sãnãtate, casã bunã, belsug si copii frumosi. Un colac este tãiat în patru.

Mireasa, dupã ce îsi face cruce, aseazã colacul deasupra capului si pe bucãti le aruncã în spate, în mijlocul nuntasilor; o parte este pãstratã de mireasã pentru a rãmâne frumoasã ca în ziua nuntii. La plecarea din casã, mirii sunt sfãtuiti sã pãseascã pragul „cu dreptul" pentru a le merge bine în viata. Mireasa este însotitã de domnisoarele de onoare, iar mirele de cavalerii de onoare. Pe drum toti sãtenii de pe la porti sunt cinstiti cu vin si sunt invitati la eveniment.

La bisericã, tinerii se închinã la icoane, se aseazã în fata altarului lângã masa pregãtitã pentru oficierea cãsãtoriei, având în dreapta si în stânga nasii cu lumânãrile în mânã.

Ceremonialul cununiei religioase constã în lecturarea unor texte sacre din Biblie de cãtre preot, încoronarea, punerea verighetelor, încojurul mesei de trei ori în sensul invers al acelor de ceasornic de cãtre preot, miri, nasi, degustarea anaforei înmuiate în miere si a vinului, sãrutare Sfintei Scripturi si predica preotului.

Se pãrãseste biserica cu lumânãrile aprinse în muzica fanfarei care intoneazã marsul. La fiecare fântânã copii pun în fata mirilor gãleti cu apã, ca simbol al bunãstãrii, armoniei si norocului. Mirele pune câte un ban în fiecare gãleatã, apoi le rãstoarnã cu piciorul. Soacra mare asteaptã mirii acasã. Ajungând acasã, aceasta le înconjurã gâtul cu un stergar lung ca sã fie uniti toatã viata si îi trece pragul casei. Toti invitatii sunt poftiti la masa de cununie, iar în curte se încinge hora. Nuntasii sunt întâmpinati cu marsul de intrare, iar mirii si nasii îi cinstesc cu sticle de vin. Pe o farfurie mare se pune darul miresei. Seara are loc masa mare, iar spre dimineatã se închinã gãina nasului. Baba cu gãina îsi primeste bacsisul si este înlocuitã de un vornicel care strânge darurile.

Piesele vestimentare apartin costumului popular de sãrbãtoare. În ceea ce priveste croiala si decoratia, se respecta specificul zonei.

Cãmasa, cea mai importanta piesa, trebuia sã fie neapãrat noua, simbol cã se începea "o alta viata". În vechime, cromatica decoratiei cãmãsii se realiza cu rosu - simbol al vitalitãtii maxime, al fecunditãtii si al tineretii în plinã ascensiune. Confectionarea cãmãsii se realiza de cãtre mireasa sau mama acesteia, „ca sã nu i se fure norocul" sau „sã nu i se facã de urât", adicã vrãji.

Rochia alba de astãzi reuneste si înlocuieste toate complicatele sisteme de asociere a diverselor piese traditionale, eliminându-le cu întreaga lor valoare simbolicã.

Încãltãmintea trebuia sã fie nouã iar în unele zone se cumpãra de cãtre mire.

Însemne specifice

Pieptãnãtura miresei se realizeazã de cãtre nasã, în duminica nuntii, în prezenta celor mai apropiate prietene.

Din ratiuni de protectie magicã bazatã pe prestigiul cifrelor impare, pãrul se împletea în trei, cinci sau sapte suite, si se lãsau ca atare - cozi, ori se rãsuceau în coc. Gãteala capului presupune aplicarea peste pieptãnãtura, în scop ritualic, a plantelor si florilor naturale, a lânii colorate în rosu, a panglicilor si apoi aplicarea unor tesãturi, coifuri din bani sau cununã, specifice diferitelor sate. tesãtura subtire din bumbac este cusutã ca o glugã cu un fir de busuioc în vârf si se pune peste capul miresei. Beteala argintie semnificã strãlucirea soarelui si, implicit, protectia purtãtoarei prin prestigiul simbolului solar. Voalul, aparitie târzie, se încretea cu fir rosu.

Podoabele miresei sunt: cercei, inele, mãrgele rosii si salba de aur sau argint care ar trebui dãruitã de mire în timpul nuntii (pentru cei mai avuti). Mireasa poate purta si perle.

Gesturi rituale

Înainte de a se îmbrãca, dimineata, mireasa se purifica prin îmbãiere în apa neînceputã (adusã dintr-o sursã curgãtoare, în conditii speciale: înainte de rãsãritul soarelui, o fecioara carã apã într-un ulcior, fãrã sã verse din el vreun pic, pe muteste, având grijã sã nu îi iasã nimeni în cale).

Se puneau în sân elemente cu valoare augural - protectoare: usturoi, busuioc si un ban de argint, ca mireasa sã aibã noroc si sã nu o poatã deochea nimeni.

Încãltatul miresei se face de cãtre un flãcãu, iar în pantofi i pune câteva boabe de grâu si chiar un ban, ca sã aibã noroc de bucate si bani. Mireasa trebuia sã pãseascã peste prag cu piciorul drept; de asemenea, si urcarea în cãrutã si intrarea în Biserica, tot cu piciorul drept trebuie sã se facã.

Când mirele soseste la casa miresei, aceasta trebuie sã îl priveascã printr-un inel, în scopul de a-l „îngrãdi" pentru familie sau ca sã nu sufere mireasa, la bãtrânete, cu ochii. Daca la „Isaiia dãntuieste" mireasa trage piciorul dupã ea, toate prietenele sale se vor mãrita în acel an sau dacã prind buchetul cu flori aruncat de mireasã în spate sau din bucãtile de colac.

(Informatii : un vornic anonim).

„Refugiul" în eternitate este „orchestrat" încã din timpul vietii prin mãsurile pe care si le ia fiecare. Toate acestea au menirea sã-l protejeze, sã-l ghideze si sã-i asigure o cãlãtorie usoarã în lumile invizibile ceresti. Trecerea spre cealaltã lume poate fi lesne dacã din timpul vietii, viitorul "cãlãtor" urmeazã îndeaproape preceptele crestine autentice. În viatã nu existã "întâmplare" totul e necesitate. Neputinta noastrã în fata acestui "prag" numit "moarte" se datoreazã si atasamentul exagerat fatã de perisabilitatea obiectelor din jur si a nerespectãrii întocmai a preceptelor morale elementare.

În momentul apropierii "trecerii", muribundului i se aprinde o lumânarea, - lumina ca simbol al discernãmântului, al cunoasterii, al ajutorului ceresc. Înainte de acest moment ultim, bolnavului i se face "sfânta tainã a maslului si împãrtãsania" pentru toate pãcatele sãvârsite în timpul vietii. La pãrãsirea trupului, sufletul ia forma unui abur, vizibil uneori mai ales prin vibratiile ondulate pe care le imprimã paharului cu apã de la capul acestuia. Sunt multe mãrturii în acest sens, dovadã incontestabilã a existentei sufletului si a trecerii acestuia într-o altã dimensiune existentialã, într-un alt plan subtil, spiritual.

Dupã „iesirea" sufletului, trupul este spãlat, îmbrãcat în haine de sãrbãtoare si asezat pe o masã în camera de curat. Apa de la scãldãtoare se varsã la un copac, locul se acoperã cu balia pentru a nu cãlca nimeni peste el. Picioarele se strâng si se leagã cu o panglicã de pânzã numitã „piedicã". Trupul trebuie asezat cu fata spre rãsãrit - ca simbol al trecerii spre o altã lume. Mâinile i se pun pe piept, dreapta peste stânga. În mâna dreaptã i se aseazã o cruce din cearã si peste cruce se lipeste un ban pentru a plãti vãmile vãzduhului, vãmile de trecere spre lumea de dincolo. Trupul este acoperit cu un giulgiu, dintr-o pânza albã, imaculatã, ca simbol al podului de luminã spre cealaltã lume. Timp de trei zile se trag clopotele la bisericã pentru a se vesti în aceastã lume cã o fiintã a pãrãsit planul fizic dar si pentru cealaltã lume care, dupã cum spune traditia, vesteste venirea sufletului acolo. Vibratiile fizice ale clopotului sunt acordate pe o frecventã care le face posibilã translatia acusticã în altã dimensiune temporalã si existentialã, vestind astfel aparitia unui suflet în acel plan ancestral divin. La cap se pune un sfesnic de la bisericã pentru a arde necontenit lumânãri pe durate a trei zile si douã nopti.

Oglinzile si televizorul sunt acoperite. Se pregãtesc lucrurile care vor fi date de pomanã; poduri, prosoape, pernã, cuverturã, lãicere, etc. Animalele de casã vor fi legate sau alungate - pot fi asociate cu anumite entitãti negative. Deasupra usi, la casa unde se aflã trupul neînsufletit, se pune o pânzã neagrã.

Seara sãtenii vin la priveghi, fiecare punând câte o lumânare pentru cel plecat dintre ei, flori si cate un ban pentru trecerea vãmilor sau ajutorul rudelor. Aici fiecare deapãnã clipele petrecute cu cel plecat, bocesc si sunt alãturi sufleteste de rudele acestuia. Din respect nimeni nu-l vorbeste de rãu. Cel neînsufletit trebuie privegheat tot timpul, lumânãrile sã nu se stingã. Sufletul se aflã timp de 40 de zile în sfera subtilã a pãmântului si abia dupã prãznuire el pãrãseste definitiv acest plan; la catolici este asociat cu "Purgatoriul". Preotul vine cu dascãlul pentru a citi "stâlpii" - Evangheliile celor patru apostoli; Matei, Luca, Ioan, Marcu. Îngropãciunea nu se face într-o zi de luni pentru a nu pricinui moarte printre cei rãmasi în viatã. La podoabele care însotesc sicriul sunt legate prosoape. Lucrurile care se dau de pomanã se aseazã înaintea defunctului, animalele sunt legate si tinute la îndemnã, sunt ornamentate nãsãliile, cu care va fi dus sicriul si pomenile, lumânãrile cu prosop pentru preot si dascãl, cãtuia cu cãrbuni si tãmâie. Înainte de a scoate trupul neînsufletit din casã preotul îl prohodeste, iar dupã iesire, pânza neagrã - doliul - este luat de deasupra usii de la intrare. La poartã se citeste prima evanghelie, dupã care se pune în miscare întregul cortegiu. La fiecare rãscruce de drumuri sau fântânã, cortegiul se opreste, nu mai putin de trei ori si numai mult de 12 ori, iar preotul citeste la fiecare oprire din Evanghelie. La fântânã se dã de pomanã o canã de vin, iar înaintea mortului se pune un "pod" cu colac si lumânare si se aruncã bani pentru vãmi. În bisericã preotul prohodeste mortul, dupã care vorbeste despre faptele din viata acestuia, despre rolul si destinul omului în lume. Urmeazã "sãrutarea cea din urmã", prin care cei dragi îsi iau rãmas bun de la acesta. Ajunsi la cimitir, sicriul este dus la groapã, unde preotul face o slujbã specialã, cei dragi rostesc câteva cuvinte în memoria celui dus, iar gropari cu ajutorul unor frânghii sau pânzã, coboarã sicriul în groapã cu fata spre rãsãrit.

Preotul stropeste în formã de cruce mortul cu apaos, iar rudele se spalã pe mâini cu acest vin. Se aruncã bani în groapã pentru plata locului, iar groparii fixeazã capacul. Toti cei prezenti aruncã tãrânã peste sicriu zicând: "Dumnezeu sã-l ierte". La groapã se dau de pomanã peste groapã un cocos si trei gãini care se spune cã merg înaintea sufletului ghidându-l pânã la poarta Raiului. Sãtenii sunt apoi asteptati la casa defunctului cu masa pregãtitã. Se sfinteste colacul si coliva si masa cu bucate, apoi se mãnâncã de sufletul mortului.

Pomenirea mortului se face la 3, 9, 20 si 40 de zile când se dã si pomul, la jumãtate de an, la un an, la 7 ani, sau la alte sãrbãtorii religioase când se pomenesc mortii. Pomenirea mortilor se face în zilele de hram a bisericilor si în fiecare duminicã se merge cu colivã la slujba de la bisericã. Nouã sãrbãtori la rând se dau prescuri la bisericã. Trei zile dupã înmormântare, dimineata, rudele cele mai apropiate merg la mormânt, aprind lumânãri si tãmâiazã locul si aprind toiagul care a fost lângã mort.

Dezgroparea se face la sapte ani si implicã: slujba de pomenire, podoabele, lumânãri, pomeni, colivã, clopote, lucruri ce se dau de pomanã, comandare pentru sãteni.

Aceste ritualuri efectuate cu ocazia înmormântãrilor sau pomenirilor, sunt mosteniri, pãstrate cu sfintenie, modificate în parte, încã de la înaintasii nostrii getodaci care erau lãudati de pãrintele istoriei Herodot, pentru complexitatea si grija fatã de „lumea de dincolo".

Astãzi, tehnica de lucru a gospodinelor satelor este la fel de asemãnãtoare cu cea de acum câteva sute de ani : stativele-scheletul din lemn; sulurile; vãtalele care fixeazã spata; itele tinute în pozitie verticalã de cãtre scripeti; slobozitorul; tãlpicile care sunt manevrate cu abilitate pentru a diversifica modelul tesãturii, suveica cu tevi din stuf, cu atã sau alte materiale, pentru bãtãtura; letca-rotitoarea prin care se pune pe tevi, atã, s.a.

Ornamentele sunt realizate în tehnica înnãditului si tesutului în douã ite, în patru ite si în ozoare. Stergarele sunt decorate la capete cu vrâste ridicate cu speteaza, cu bumbac galben vopsit sau cu arnici rosu si negru.

Acestea, ca si fetele de masã sau prostirile de pat sunt împodobite cu diferite cusãturi în aceeasi cromaticã traditionalã de rosu si negru.

Predominã ornamentul vegetal, zoomorf si antropomorf, fete si copaci, pãuni si vrãbiute, hulubi si cocosei, flori de câmp si romburile. Stergarele erau brodate cu motive vegetale (frunza vitei-de-vie, struguri, artarul, ghinda, trandafirii), aviforme (pãuni, cocosi, gâste), zoomorfe (calul), antropomorfe (fete si bãrbati), astrale. Capetele stergarelor erau tivite cu gãurele sau cusãturi în zigzag. Aceleasi, modele se întâlneau si pe fetele de masã, prostiri. Fetele de pernã prezintã decoruri având ca motive centrale pãsãri, fete, ramuri cu flori sau flori în ghiveci, ca variantã a pomului vietii. Prostirile erau din pânzã de casã, cu marginile împodobite cu benzi late de dantelã tãrãneascã. Piesele cele mai impunãtoare erau scoartele, covoarele sau lãicerele, cu modele geometrice, vegetale, zoomorfe, distingându-se printr-un rafinament în îmbinarea culorilor.

Mobilierul era adaptat nevoilor curente, fiind simplu si având un rol strict functional: unul sau douã paturi, asezate adesea pe patru pari bãtuti în pãmânt, peste care se fãcea un pod din scânduri. Apoi se puneau paie pentru a fi mai moale iar deasupra asezau asternutul, fãcut din in, cânepã sau lânã (mindir), alteori rogojini în loc de tolice. La capãtul patului erau cele 2-3 perne, umplute cu puf, lânã sau paie si plapuma (umplutã cu lânã). Vasele mari se tineau pe sobã sau pe peretii din camera ce juca rol si de bucãtãrie. Inventarul cuprindea ceaune, oale pentru lapte, strãchini de lut, linguri de lemn, fãcãletul. Lângã geam era asezatã masa, dreptunghiularã sau rotundã, iar sub ea se gãseau scaunele.

În camera „de curat" era lada de zestre, primitã de nevastã, dar si cea (cele) destinate fiicelor ce se apropiau de vârsta de mãritat. Aceastã ladã, mândria familiei, era, de regulã, sculptatã sau pictatã. Aici se asezau obiectele de pret: costumul national, fetele de pernã si de plapumã (ogheal), lãicerele, prosoapele si cãmãsile, opincile noi, iar în timpurile mai apropiate de zilele noastre, pantofii. La perete erau patul, acoperit cu covoare tesute în casã, cu rãzboiul de tesut, pernele pentru zestre.

Spre geam, era masa, acoperitã cu o fatã de masã din in sau borangic, alãturi de câteva scaune destinate musafirilor. Aceastã camerã era folositã în cazuri deosebite. Aici era primit preotul de Pasti, Crãciun sau Boboteazã, sau la alte momente speciale (botez, nuntã, înmormântare). În toate camerele pe peretele dinspre rãsãrit se gãseau icoane (BUTNARU 2007, 93-94).

Tesãturile traditionale folosite la acoperirea patului sau laitele se teseau din lâna în culoare naturalã, în special alb cu negru, în patru ite, cu vrâste urzite si tesute, oblonase sau pãtrãtele. Macaturile actuale sunt în douã ite si sase scripeti sau în douãite si foiri de la 9 la 100. Aceste macaturi sunt de lânã si bumbac fiind denumite sicuverturi, au aceeasi functie utilitarã.

Lãicerele si scoartele împodobesc interioarele tãrãnesti din aceste sate. Cele mai simple ornamente de lãicere sunt vrâstele si scaunele denumite genute si paduri.

Coloritul vegetal, de o mare valoare artisticã, a fost înlocuit în prezent cu cel chimic, care se caracterizeazã printr-o gama cromaticã bogatã, dominând culorile vii.

Scoartele bãtrânesti vopsite sunt decorate cu motive alese predominând ornamentul geometric denumit si national. Cele mai semnificative motive sunt: pomisori, trandafiri, coronite, cocosei, corbi si cel mai întâlnit este pomul vietii.

Traistele de lânã în douã ite sau traista tesutã cu vrâste ridicate cu speteazã, sunt piese de port întâlnite arareori în comunã.

Sacii si toalele din cânepã sunt nelipsite din inventarul unei gospodãrii. Aceste tesãturi erau pregãtite ca zestre pentru fete sau se pãstrau pentru ritualul înmormântãrii.

În trecut se folosea ca materie primã cânepa, inul pentru borangic. Astãzi se folosesc lâna, bumbacul si cârpele. Cânepa era cultivatã, apoi smulsã din pãmânt, legatã în mãnunchiuri, uscatã, scuturatã de frunze si pusã la topit în apã.

Mãnunchiurile erau spãlate în pârâuri, puse la uscat, fãcute grãmezi în picioare. Urma separarea fibrei de cânepã cu ajutorul melitei fiind trasã printr-un instrument numit raghilã, se fãceau fuioare si apoi era toarsã.

La pregãtirea firului de urzealã se folosea un instrumentar adecvat: pieptenii, rãschitorul, urzitoarea, vârtelnita cu fofelnite.

Culoarea atei de bãtut sau a lâni era extrasã din scoarta unor copaci (arin, nuc, mesteacãn, artar, etc.).

Femeile si fetele coseau haine, nãframe, stergare cu atã, mãrgele si fluturi.

Costumele se îmbrãcau, de regulã, la sãrbãtori, dar când se uzau, erau purtate si în zilele de lucru. În viata de zi cu zi femeile se îmbrãcau cu fuste iar bãrbatii cu pantaloni din materiale tesute în casã, cãmãsi de in sau cânepã. Pentru cãmãsi se cumpãrau materiale si de la Husi. Atât în zile de sãrbãtoare cât si în cele de lucru, atât bãrbatii cât si femeile erau acoperite pe cap cu cãciuli din blanã de miel sau cu baticuri sau broboade (bariz de casã). În perioada interbelicã si-a fãcut simtitã prezenta si influenta de la oras. Opinca, prinsã cu nojite, era folositã pe post de încãltãminte, iar în loc de ciorapi se întrebuinta o pânzã ce înfãsurã piciorul. Se mai foloseau si papuci din cânepã sau din lânã.

Opincile din piele de porc se mai purtau prin anii `70, iar astãzi le mai vedem pe la unii ciobani de pe Valea Crasnei sau de pe culmea Lohanului.

Prin lada de zestre gãsim ca relicve, îmbrãcãminte traditionalã pãstratã ca mostenire de la generatiile trecute: ie, fote, bonzi, cãmãsi de noapte, cojoacele, etc.

Costumul popular:

Bãrbatii purtau cãmãsi din pânzã de fuior de cânepã, apoi de in si bumbac, cu mâneci largi, cusute cu flori. În componenta costumului mai intrau: itari, cãmasã lungã, chimir, opinci din piele de porc, coltuni, boandã, cojoc din blanã de oaie, suman.

Femeile purtau cãmãsi de in, apoi din bumbac, cusute cu flori la poale, la mâneci si la gât, polcute, fuste de lânã, baticuri, basmale, barize, saluri, flanele de lânã, boandã, cojoc, opinci, ghete, ciubotele, catrintã, jupã, ii brodate la gât etc.

În acest spirit, intelectualitatea acestor sate, pãtrunsi de ideea responsabilitãtii si datoriei fatã de tarã si-au unit gândurile si fortele pentru realizarea unor cercuri culturale, a unor scoli de adulti si sezãtori sãtesti, a serbãrilor scolare, a horelor si balurilor comunale, actiuni de interes obstesc, ajutorarea celor nãpãstuiti de soartã, etc. Tematica variatã avea în vedere si pãstrarea traditiilor si obiceiurilor locale, rãspândirea culturii prin toate mijloacele existente, organizarea unor manifestatii de naturã sã antreneze participarea cât mai largã a cetãtenilor. În mediul sãtesc, alãturi de diferite credinte, obiceiurile formeazã o anumitã conduitã moralã în care se desfãsoarã viata comunitãtii rurale. Ele au fost pãstrate cu strãsnicie si transmise din generatie în generatie pânã la noi.

Ideea cãminelor culturale a apãrut în perioada interbelicã ca o mai bunã organizare a sezãtorilor de altãdatã. Sezãtorile sunt practicate din cele mai vechi timpuri, ele fiind adunãri restrânse organizate îndeosebi seara, unde se spuneau povesti, glume, ghicitori, se dãdeau sfaturi. De cele mai multe ori, sezãtorile aveau si scopuri practice: femeile si fetele torceau, împleteau, scãrmãnau lânã, coseau, fãceau pene pentru perne, etc. Sezãtorile aveau loc la un cetãtean care fie era ajutat la clacã, fie gãzduia concetãtenii pentru a afla lucruri mai interesante din toatã lumea.

La cãminul cultural sunt organizate baluri, spectacole, se proiectau filme, diafilme, se lansau cãrti, se desfãsurau serbãri diverse, se prezentau programe electorale, seri de lecturã, coruri de copii si adulti.

În general din toate satele comunale se adunau un numãr necesar de oameni pentru un cor, participând în special cadrele didactice, apoi tinerii, tãranii, etc. În multe cazuri, corul reprezenta si o bravadã a sistemului comunist care introdusese obligativitatea participãrii acestora la Cântarea României. Nu de putine ori sinceritatea si patriotismul sãtenilor umbreau ideologia comunistã prin întâlnirile de suflet si simtire care depãseau cu mult "directivele" dictate de partidul comunist. Oamenii locului adaptau traditia localã la noile schimbãri de regim, organizând ca pe vremuri, hore, sezãtori, serbãri câmpenesti, jocuri sportive.

Coruri

Corurile sunt înfiintate odatã cu bisericile. Apoi sunt întâlnite în perioada comunistã, atunci când cadrele didactice aveau obligatia sã formeze câte un cor la fiecare scoalã cu scopul de a participa la Festivalul National Cântarea României, fiind structurat pe etape intercomunale, interjudetene si nationale.

Arta contemporanã

Sculptori:

Ioan Balan-Rotãria

Cenacluri literare

Câte un inimos profesor de limba si literatura românã lua initiativa înfiintãri unor cenacluri literare, antrenând atât elevii scolii din care fãcea parte cât si unii sãteni talentati, profesori de alte specialitãti sau chiar alte categorii sociale.